declamator

declamator

English

Etymology

Borrowed from Latin dēclāmātor.

Noun

declamator (plural declamators)

  1. A declaimer.
    • 1609, Francis Walshingham, Search made into matters of religion:
      a light Declamator

References

Latin

Etymology

    From dēclāmō (to practice speaking) + -tor.

    Pronunciation

    Noun

    dēclāmātor m (genitive dēclāmātōris); third declension

    1. one who speaks for show (contrasted with an orator); an elocutionist, declaimer

    Declension

    Third-declension noun.

    singular plural
    nominative dēclāmātor dēclāmātōrēs
    genitive dēclāmātōris dēclāmātōrum
    dative dēclāmātōrī dēclāmātōribus
    accusative dēclāmātōrem dēclāmātōrēs
    ablative dēclāmātōre dēclāmātōribus
    vocative dēclāmātor dēclāmātōrēs

    Derived terms

    Descendants

    Verb

    dēclāmātor

    1. second/third-person singular future passive imperative of dēclāmō

    References

    • declamator”, in Charlton T. Lewis and Charles Short (1879), A Latin Dictionary, Oxford: Clarendon Press
    • declamator”, in Charlton T. Lewis (1891), An Elementary Latin Dictionary, New York: Harper & Brothers
    • declamator”, in Gaffiot, Félix (1934), Dictionnaire illustré latin-français, Hachette.

    Romanian

    Etymology

    Borrowed from French déclamatoire.

    Adjective

    declamator m or n (feminine singular declamatoare, masculine plural declamatori, feminine/neuter plural declamatoare)

    1. declamatory

    Declension

    Declension of declamator
    singular plural
    masculine neuter feminine masculine neuter feminine
    nominative-
    accusative
    indefinite declamator declamatoare declamatori declamatoare
    definite declamatorul declamatoarea declamatorii declamatoarele
    genitive-
    dative
    indefinite declamator declamatoare declamatori declamatoare
    definite declamatorului declamatoarei declamatorilor declamatoarelor